” (…) Totuşi, nouă preoţilor, Iisus nu ne-a dat şi darul tămăduirii minunate, cum îl avea El şi cum îl dă la ... puţini dintre Sfinţi, din vreme în vreme, dar ne-a dat Darul mai mare: “Darul Iertării păcatelor”. Nu L-a Dat Ingerilor, dar L-a Dat oamenilor.
“Darul Iertării păcatelor” e mai mare decât “Darul Minunilor”, întrucât priveşte sufletul; pe când Minunile privesc de obicei trupul.
O iertare a sufletului, o curăţire a lui, uneori e o adevărată înviere din morţi, şi-i mai de preţ aceasta decât tămăduirea unui picior.
Fără “Darul minunilor” între oameni ne putem mântui, dar fară darul preoţilor, al iertării păcatelor, nimeni nu se mântuieşte. Ce n-a dezlegat preotul pe pământ, aşa rămâne: nedezlegat nici în Cer. Şi preotul nu te poate dezlega dacă nu vii să-ţi mărturiseşti păcatele. De asemenea preotul nu te poate dezlega – ca oarecum cu sila – dacă nu-ţi dai însuţi toată silinţa de-a te dezlega tu de năravurile tale rele.
“Iertarea păcatelor” însemnează şi încetarea lor.
“Iertarea păcatelor” nu înseamnă că le spovedeşti mereu şi le iei de la capăt – că iarăşi le vei spovedi. Creştinismul mai e şi chestiune de refacere a voinţei. Ne trebuie bunăvoinţa voastră – ca s-o facem voinţă; tărie de caracter şi simţire de obraz.
Oamenii umblă după făcători de minuni – fie ei şi vrăjitori. Dar vă spun că Minunea cea mai mare e înnoirea vieţii tale pe temelia ei Iisus Hristos;
E încreştinarea voinţei tale: asta-i Minunea cea mai mare, care ne stă cu adevărat la îndemână şi ni s-a dat nouă poruncă: „înviaţi pe cei morţi !” După învierea ta tânjeşte Iisus. Ce însemnează aceasta n-ar putea să ţi-o spună mai bine decât înşişi cei ce au înviat din moarte sigură, ca dintr-un vis urât.
Deci de unde începe slăbănogirea? – De la socoteala trufaşă a minţii.
I se pare ei că e mai bine să nu se conducă după poruncile lui Dumnezeu, ci după capul ei, mai bine zis după păcat. Iar păcatul dă cu omul drept în plata păcatului, cum ai da cu oiştea-n gard.
Tot minte slabă dovedesc şi aceia ce nu vor să vie la ştergerea păcatelor; aceia n-au ce aştepta tămăduirea bolilor.
Ajută doctorii, dar minţii îi ajută Dumnezeu.
Dacă oamenii şi-ar potrivi purtările după Poruncile lui Dumnezeu, care sunt poruncile firii, şi n-ar face din Legi fărădelegi, ar ocoli, ar preveni toate pacostele necazurilor; dar aşa, drept în ele-şi sparg capul; – şi apoi umblă plângând…
Lasă-te frate Condus de un Sfat Dumnezeiesc, că de nu, capul care n-ascultă, odată se sparge şi n-are cine-l lega.
Oare de ce vin oamenii aşa de în silă la spovedit? – Fiindcă ştiu că li se cere lepădarea de păcate; ori lor le plac mai mult păcatele decât înfrânarea de la ele.
E o poveste ştiută pretutindeni, totuşi v-o spun şi de-aci.
Ştiţi că sunt şerpi care sug lapte. Şi sunt vaci, care, odată supte de şarpe, aleargă nebune după şarpe să le sugă iarăşi.
Se întâmplă că vaca se apropie de înţărcat, dar de nărav nu înţărca, ci se duce mereu la şarpe. Şarpele îi suge sânge şi în sfârşit o muşcă. Iată prostie de vacă osândită la moarte.
Dar şi prostia omului tot la moarte-i osândită.
Toată tinereţea ta o dai dracului, şi vezi pe urmă că ai ales rău. Dar întrebare dacă-ţi mai rămân zile să le dai lui Dumnezeu şi întrebare dacă-ţi mai primeşte o grămadă de hârburi, în loc de un vas frumos, cum puteai să fii.
Aspre vorbe. Ăsta e răspunsul la întrebarea de ce nu vin oamenii la spovedanie în primăvara şi vara vieţii lor: îşi dau vlaga s-o sugă şarpele!
„In toată lumea nu găseşti un lucru mai uşor de făcut decât păcatul.
Şi iarăşi: nimic nu pricepe omul mai greu, ca: ce-i acela, păcatul? De aceea păcătuim cu uşurinţă, dar ne pocăim cu anevoie” (Ilie Miniat, „Didahii” p. 113).
Altă pricină care te împiedică de la spovedanie e că judeci preoţii;
Eşti nemulţumit de preot; iar de care-ai fi mulţumit ţi-e frică.
La unul nu te lasă păcatele lui, la altul nu te lasă păcatele tale.
Orice Duhovnic – indiferent de bogăţia, sărăcia, cultura mai puţină, sau chiar şi sărăcia morală – este reprezentantul lui Dumnezeu, trimisul lui Dumnezeu, şi credincioşii n-au nici un motiv de-a-l ocoli.
Darul acesta e în atârnare de Dumnezeu, nu în atârnare de omul care-l poartă.
Prin glasul slugii Sale Dumnezeu te iartă ! LUI te mărturiseşti în faţa Altarului.
Nu de la tine se cer calităţile preotului; de la tine se cere căinţa din inimă şi voinţa de-a te îndrepta.
Sunteţi nemulţumiţi de preoţi?
Dar oare ce-aţi făcut pentru preoţi, ca să fiţi mai mulţumiţi Cerut-aţi de la Dumnezeu un copil măcar, pe care să-l închinaţi slujirii lui Dumnezeu?
Credeţi că vina o poartă numai ei? – Ei sunt fiii voştri; cum i-aţi născut aşa-i aveţi, ca oameni! Ce le băgaţi de vină?
Vă trebuie preoţi mai buni? – Naşteţi-i!
Iată vă spun că tot poporul e răspunzător că nu are slujitori mai străvezii spre Dumnezeu, mai ai împărăţiei lui Dumnezeu. Poporul îşi are, în toate privinţele, povăţuitorii care-i merită.
Repet: vă trebuie preoţi mai buni? – Naşteţi-i!
Nu mai staţi cu gânduri ucigaşe împotriva copiilor, că nu ştii în calea cărui mare “Dar” de la Dumnezeu te-ai găsit împotrivă – şi ai să dai seama – de aceea , mai bine gândiţi-vă şi rugaţi-vă Lui Dumnezeu, ca , copiii voştri să-I fie slujitori între oameni!
Iată ce spune Scriptura în privinţa aceasta: Se întreabă proorocul:
„Oare nu i-a făcut El ca să fie o singură făptură, trup şi suflet? Şi această făptură (unitatea căsătoriei) la ce năzuieşte ea? – Odrasle pentru Dumnezeu” (Maleahi 2,15).
Aceasta e Pretenţia Lui Dumnezeu de la căsătorie; – şi după atare roade tânjiţi şi voi băgând de vină celor pe care le-aţi adus.
Tămăduirea slăbănogiei neamului de-aci începe! Asta i-ar fi iertarea!
(Din: Parintele Arsenie Boca, Cuvinte Vii)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu