- Parintele Dumitru Staniloae, sotul preotesei Maria
- Preoteasa Maria Stăniloae “era duhul cel bun al casei"
- Maria Staniloae, model de sotie si preoteasa
Fotografii care vorbesc mai mult decat 1000 de cuvinte:
luni, 30 septembrie 2013
O familie memorabila:Familia Staniloae
Fotografii care vorbesc mai mult decat 1000 de cuvinte:
Parintele Dumitru Staniloae, sotul preotesei Maria
Scurta nota biografica - Dumitru Staniloae preluata de aici
Parintele acesta, Dumitru Staniloae, a vazut lumina
acestei lumi in ziua de 16 noiembrie 1903, in satul Vladeni, judetul
Brasov, fiind ultimul din cei cinci copii ai lui Irimie si Raveca.
Dupa terminarea claselor primare in satul natal, in
10 februarie 1917, pleaca la Brasov spre a urma cursurile Liceului
confesional umanist "Andrei Saguna".
Primeste in 1922 o bursa in cadrul Universitatii din Cernauti.
In 1927 merge cu o bursa pentru studii de specializare la Atena.
Intre 1929-1930 se afla la Berlin, Paris, Belgrad si
Constantinopol pentru studii si documentare asupra operei originale a
Sfantului Grigorie Palama.
La 4 octombrie 1930 se casatoreste cu Maria, iar la
10 mai 1931 i se nasc primii doi copii gemeni, Dumitru (care moare in
septembrie 1931) si Maria-Mioara (moarta in mai 1945).
Pe 8 octombrie 1931 este hirotonisit diacon, iar pe 25 septembrie 1932 este hirotonit preot.
La 8 octombrie 1933 se naste Lidia, botezata de
istoricul transilvanean Ioan Lupas. E stabilita in prezent la Freiburg
in Germania, impreuna cu singurul ei fiu Dumitru-Horia.
Este numit la 1 ianuarie 1934 director al ziarului "Telegraful Roman", functie indeplinita pana in 1945. Apar primele opere.
In iunie 1936 este numit rector al Academiei
Teologice din Sibiu, functie indeplinita pana in 1946. (Din ambele
raspunderi este destituit din ordinul lui Petru Groza).
In 1947 este transferat prin "chemare" la Facultatea
de Teologie a Universitatii din Bucuresti, catedra de Ascetica si
Mistica. Cu preoteasa Maria si fiica Lidia locuieste mai intai in casa
parohiala a bisericii Sfantul Gheorghe-Vechi. Apare la Sibiu Filocalia,
vol. I.
Catedra de Mistica fiind in 1949 desfiintata, ramane profesor de Dogmatica pentru doctoranzi.
Participa in 1950 la intalnirile organizate de grupul "Rugul Aprins", la manastirea Antim, conferentiind in cadrul acestora.
In 1958 incepe un nou si mare val de arestari in
Romania. Sunt arestati membri ai grupului "Rugul aprins".
Urmarit,
perchezitionat, anchetat si hartuit de Securitate este ridicat in 5
septembrie 1958, ora 4.00 dimineata si dus la inchisorile din strada
Uranus si strada Plevnei, iar in 1959 este trimis la penitenciarul din
Aiud, unde ramane in detentie pana in ianuarie 1963. Dupa eliberare i se
accepta revenirea in activitatea didactica.
Incepand cu 1965 i se cere sa scrie articole si
studii de catre cei care-l cenzurasera inainte (Departamentul Cultelor
se pregatea sa prezinte Occidentului imaginea unei reale libertati
religioase in Romania).
In perioada 1968-1985 conferentiaza in Germania,
Anglia, Franta, Grecia, Vatican, SUA etc, primind numeroase premii,
distinctii si titluri academice din partea multor institutii
universitare de peste hotare si ii apar un numar mare de carti in tara
si in strainatate.
Devine in 1991 membru titular al Academiei Romane,
iar in 1992 i se decerneaza titlul de "Doctor Honoris Causa" al
Universitatii din Bucuresti.
In martie 1993 trece la cele vesnice prezbitera
Maria, iar dupa sapte luni (5 octombrie 1993) s-a dus la Domnul si
fericitul Parinte, odihnindu-se in pace in cimitirul manastirii Cernica.
Scurta nota biografica - Dumitru Staniloae a fost preluata de aici.
Ravasul de la cununie
In ziua de astazi, cand numarul celor care mai pot constitui exemple de viata de familie autentic crestina, incepe sa scada, consider ca ar fi potrivit ca nasii sa le daruiasca finilor la cununie si un ravas in care sa cuprinda exemple graitoare din viata de familie a bunicilor lor..
Am facut referinta la bunici, si ma refer la bunicii generatiei din care fac si eu parte, a celor care avem acum intre 40 si 50 de ani. Bunicii nostri s-au nascut la inceputul anilor 1900.. si indiferent de profesiile pe care le aveau bunicii nostri, bunicile noastre se rugau si cu rugaciunea lor, adaugata la rugaciunea stramoaselor lor si ale bunicilor, sotii lor deveneau barbati desavarsiti, visul oricarei femei cu judecata dreapta.
Familia Staniloae este contemporana cu familiile bunicilor nostri.. Impreuna cu alte familii preotesti din acea perioada, au trudit la cresterea duhovniceasca a neamului romanesc.
A nu cunoaste vietile bunicilor nostri, nu numai ca este rusinos dar este si o mare pierdere pentru noi, pentru ca vietile bunicilor nostri sunt adevarate lectii de iubire si de daruire pentru familie si pentru societate.
Sper ca finii sa isi jertfeasca un pic de timp si sa citeasca marturiile doamnei Lidia Staniloae, care incep cu o binecuvantare:
„Doresc tuturor copiilor să fie iubiţi de părinţii lor, aşa cum am fost iubită eu“
Lectura placuta:http://salataprieteniei.blogspot.ro/2013/09/preoteasa-maria-staniloae-era-duhul-cel.html
Preoteasa Maria Stăniloae “era duhul cel bun al casei”
 |
| Sursa |
Lidia Stăniloae: „Doresc tuturor copiilor să fie iubiţi de părinţii lor, aşa cum am fost iubită eu“
Articol preluat din Ziarul Lumina
Familia este şcoala unde învăţăm iubirea faţă de soţi, faţă de copii, faţă de Dumnezeu. Calea vieţii conjugale este plină de lumină, de frumuseţe, dar de multe ori, trece şi prin necazuri. Trăind împreună, fiecare membru al familiei caută să se sacrifice pentru celălalt şi să se bucure de prezenţa lui. Familia părintelui Dumitru Stăniloae a fost un model în această privinţă. De la doamna Lidia Stăniloae am aflat cum era relaţia dintre soţii Stăniloae, despre viziunea lor despre educaţia copiilor şi care a fost secretul păcii din casa celui mai mare teolog al veacului al XX-lea.
Cum era atmosfera din familia părintelui Dumitru Stăniloae?
Cum era atmosfera din familia părintelui Dumitru Stăniloae?
A povesti despre atmosfera dintr-o familie nu se poate rezuma la câteva propoziţii tip, pe care le întâlnim în reviste care se vând cu succes la chioşc. A vorbi despre atmosfera dintr-o familie presupune a ţine seama de persoanele care alcătuiesc acea familie, de gradul lor de cultură, de caracterul, de convingerile lor, de circumstanţele în care au trăit sau trăiesc, de evenimentele care le-au marcat existenţa. Şi, mai cu seamă, despre concepţia lor de viaţă, despre credinţa pe care o au sau n-o au, despre conştiinţa pe care aceste credinţe religioase îi face să adopte un anumit mod de existenţă, făcându-le clară responsabilitatea pe care o au în faţa lui Dumnezeu, atât pentru ei, cât şi pentru ceilalţi.
Există personalităţi obişnuite, la care convieţuirea înseamnă rutină, banalizată ca orice rutină, în care gesturile se repetă, comunicarea dintre membrii familiei devine un fel de automatism amorf, colorat uneori de diverse stări de spirit. Nu spun o noutate. Şi există personalităţi de excepţie, pe care Dumnezeu le-a înzestrat cu inteligenţă neobişnuită, cu un caracter integru şi nedispus să facă concesii, cu capacitatea de a înţelege lumea cu toate părţile ei bune sau mai puţin bune, la reala lor valoare, lumea unde aria de semnificaţii a fiecărui gest reflectă consecvenţa cu care ei se manifestează în fiecare clipă a vieţii.
Aş spune că părinţii mei au fost asemenea personalităţi de excepţie. Pentru ei, fermitatea concepţiilor de viaţă, consecvenţa cu care aplicau aceste concepţii erau însăşi natura lor, care nu se putea separa de integralitatea personală.
„Nu era nimic ostentativ în atitudinea părinţilor mei“
Să spun că atmosfera din familia mea era una de pace, de calm, de respect reciproc, de interes sincer al fiecăruia pentru fiecare, de totală lipsă de egoism? Este o banalitate pe care o spune orice urmaş, din pietate pentru cei răposaţi! Dar această atmosferă era în însăşi firea lucrurilor. Părinţii mei ERAU astfel. Nu se comportau astfel, ci erau, nu ştiu dacă mă exprim destul de clar. Ei trăiau unul pentru ceilalţi ai casei. Bunătatea, interesul, amabilitatea reală, nu cea jucată ca un rol dintr-o piesă de teatru erau componentele indestructibile ale personalităţii lor. Am văzut, din păcate, feţe bisericeşti pentru care cuvioşia este un rol pe care îl învaţă şi-l repetă acasă în faţa oglinzii pentru a-i impresiona pe credincioşi. Părinţii mei credeau pur şi simplu, pentru că relaţia lor cu Dumnezeu fusese sădită în sufletele lor de la naştere, pentru că ea nu li s-ar fi putut scoate din suflet şi minte, aşa cum nu poţi să separi sufletul de trup. Nu era nimic ostentativ în atitudinea lor. Nu jucau un rol spectaculos, nu încercau să impresioneze pe alţii. Nu încercau să pară buni în faţa altora pentru ca apoi să se poată spună: „Vai ce buni, cum ajută pe alţii, ce cuvioşi.“ Nu doreau să pară modele, nu doreau să fie ridicaţi în slăvi…
Întrebaţi despre atmosfera din familia noastră? Era o atmosferă de încredere totală a fiecăruia dintre noi în fiecare dintre noi. Fiecare ştiam că avem în celălalt un sprijin nelimitat, că orice s-ar fi întâmplat găseam sfat şi ajutor, că fiecare dintre noi iubea şi era iubit de către celălalt cu totală dăruire şi devotament, că acasă era locul unde nu eram singuri pe lume, că puteam totdeauna învăţa ceva de folos sau că unul îl completa pe celălalt cu dragoste, neostentativ, cu modestie şi discreţie. Părinţii mei nu aveau nevoie de ostentaţie, de punere în scenă, de privirile admirative ale celorlalţi. Modul lor firesc de viaţă era unul filocalic, pe care amândoi l-au trăit cu sinceritate, intens, şi, sunt sigură, având confirmarea din însăşi relaţia lor neîntreruptă, definitivă, cu Dumnezeu. Un mod de viaţă în care smerenia, decenţa în manifestarea sentimentelor, convingerea unei responsabilităţi pentru ceilalţi, nu numai pentru familie, dar pentru toţi cei cu care veneau în contact sau le cereau ajutor şi sprijin, erau coordonatele fundamentale. Cei care au avut şansa să-i cunoască pot să depună mărturie despre integritatea caracterului lor, despre modestia, consecvenţa şi linearitatea modului lor de existenţă, despre doi oameni care ar trebui să constituie un exemplu pentru mulţi.
Există personalităţi obişnuite, la care convieţuirea înseamnă rutină, banalizată ca orice rutină, în care gesturile se repetă, comunicarea dintre membrii familiei devine un fel de automatism amorf, colorat uneori de diverse stări de spirit. Nu spun o noutate. Şi există personalităţi de excepţie, pe care Dumnezeu le-a înzestrat cu inteligenţă neobişnuită, cu un caracter integru şi nedispus să facă concesii, cu capacitatea de a înţelege lumea cu toate părţile ei bune sau mai puţin bune, la reala lor valoare, lumea unde aria de semnificaţii a fiecărui gest reflectă consecvenţa cu care ei se manifestează în fiecare clipă a vieţii.
Aş spune că părinţii mei au fost asemenea personalităţi de excepţie. Pentru ei, fermitatea concepţiilor de viaţă, consecvenţa cu care aplicau aceste concepţii erau însăşi natura lor, care nu se putea separa de integralitatea personală.
„Nu era nimic ostentativ în atitudinea părinţilor mei“
Să spun că atmosfera din familia mea era una de pace, de calm, de respect reciproc, de interes sincer al fiecăruia pentru fiecare, de totală lipsă de egoism? Este o banalitate pe care o spune orice urmaş, din pietate pentru cei răposaţi! Dar această atmosferă era în însăşi firea lucrurilor. Părinţii mei ERAU astfel. Nu se comportau astfel, ci erau, nu ştiu dacă mă exprim destul de clar. Ei trăiau unul pentru ceilalţi ai casei. Bunătatea, interesul, amabilitatea reală, nu cea jucată ca un rol dintr-o piesă de teatru erau componentele indestructibile ale personalităţii lor. Am văzut, din păcate, feţe bisericeşti pentru care cuvioşia este un rol pe care îl învaţă şi-l repetă acasă în faţa oglinzii pentru a-i impresiona pe credincioşi. Părinţii mei credeau pur şi simplu, pentru că relaţia lor cu Dumnezeu fusese sădită în sufletele lor de la naştere, pentru că ea nu li s-ar fi putut scoate din suflet şi minte, aşa cum nu poţi să separi sufletul de trup. Nu era nimic ostentativ în atitudinea lor. Nu jucau un rol spectaculos, nu încercau să impresioneze pe alţii. Nu încercau să pară buni în faţa altora pentru ca apoi să se poată spună: „Vai ce buni, cum ajută pe alţii, ce cuvioşi.“ Nu doreau să pară modele, nu doreau să fie ridicaţi în slăvi…
Întrebaţi despre atmosfera din familia noastră? Era o atmosferă de încredere totală a fiecăruia dintre noi în fiecare dintre noi. Fiecare ştiam că avem în celălalt un sprijin nelimitat, că orice s-ar fi întâmplat găseam sfat şi ajutor, că fiecare dintre noi iubea şi era iubit de către celălalt cu totală dăruire şi devotament, că acasă era locul unde nu eram singuri pe lume, că puteam totdeauna învăţa ceva de folos sau că unul îl completa pe celălalt cu dragoste, neostentativ, cu modestie şi discreţie. Părinţii mei nu aveau nevoie de ostentaţie, de punere în scenă, de privirile admirative ale celorlalţi. Modul lor firesc de viaţă era unul filocalic, pe care amândoi l-au trăit cu sinceritate, intens, şi, sunt sigură, având confirmarea din însăşi relaţia lor neîntreruptă, definitivă, cu Dumnezeu. Un mod de viaţă în care smerenia, decenţa în manifestarea sentimentelor, convingerea unei responsabilităţi pentru ceilalţi, nu numai pentru familie, dar pentru toţi cei cu care veneau în contact sau le cereau ajutor şi sprijin, erau coordonatele fundamentale. Cei care au avut şansa să-i cunoască pot să depună mărturie despre integritatea caracterului lor, despre modestia, consecvenţa şi linearitatea modului lor de existenţă, despre doi oameni care ar trebui să constituie un exemplu pentru mulţi.
„Părinţii mei nu puteau vieţui unul fără celălalt“
Cum vă aduceţi aminte de părinţii dumneavoastră?
Au fost, şi nu după părerea mea, ci a multor oameni care i-au cunoscut, două cazuri rare de personalităţi de excepţie, care au unit sfinţenia şi bunătatea cu modestia, devotamentul şi dragostea pentru ceilalţi, care au trăit, ceea ce Shakespeare spune atât de frumos, „mai presus de orice să-ţi fii credincios ţie însuţi.“ Şi aş adăuga, „ţie însuţi şi lui Dumnezeu“, pe Care L-au iubit şi Care, sunt convinsă, i-a iubit pentru că i-a înzestrat cu daruri pe care nu le-am întâlnit totdeauna, în orice caz, nu foarte des.
Care erau relaţiile dintre părintele Stăniloae şi soţia sa?
Asemenea relaţii rezultă din însăşi structura lor sufletească, din chiar modul lor de a fi, doi oameni dăruiţi de Dumnezeu cu însuşirile pe care le-au avut, pentru care credinţa şi conştiinţa că suntem fiii Domnului, şi ca atare ne datorăm unul altuia devotament şi dragoste, nu puteau să aibă alt fel de relaţii chiar în familia lor. Ei au alcătuit un singur tot, s-au completat unul pe celălalt, s-au sprijinit cu uitare de sine şi au fost, după cum se spune, un singur trup şi suflet.
Tata a mărturisit în repetate rânduri că fără sprijinul şi încurajările mamei nu ar fi putut realiza opera sa uriaşă. Chiar în momentele foarte grele ale vieţii, pentru că nu au fost scutiţi de aşa ceva, chiar şi atunci când perspectiva ca tata să nu mai poată publica, pentru că se ştie care a fost poziţia autorităţilor faţă de el, mama nu a încetat o clipă să-i spună: „Scrie, Dumitre, scrie, odată şi odată tot o să se publice“. Iar mama a trăit cu modestie, vrând să rămână în umbra unei mari personalităţi, fără ambiţii personale, fără a încerca să se impună, să „se pună în faţă“. Ea a înţeles care este rolul unei soţii de preot, că trebuie să-şi secondeze soţul în activitatea deloc uşoară a acestuia, servind de exemplu, ilustrând prin atitudinea ei ceea ce soţul predică din faţa altarului. Şi trebuie să spun că acest rol nu este uşor şi că, uneori, unele dintre soţiile preoţilor nu înţeleg acest lucru şi-şi alcătuiesc un propriu stil de viaţă care n-are nimic comun cu munca de pastoraţie a soţului lor.
Atunci când tata a fost arestat n-a încetat o clipă să accepte crucea grea a unei proscrise, cu convingerea că Dumnezeu îl va aduce înapoi. De altfel, marea durere a tatei, în timpul detenţiei sale, a fost grija pentru noi şi pentru felul în care am avut noi de suferit. Toate vicisitudinile, maltratările, traiul inuman la care a fost supus în puşcărie i s-ar fi părut uşor de suportat, dacă nu s-ar fi temut pentru noi şi pentru ceea ce noi aveam de suferit. De altfel, eu am relatat destul de amănunţit aceste lucruri în cartea de amintiri „Lumina faptei din lumina cuvântului“.
La moartea mamei, toţi cei apropiaţi am înţeles că şi pentru tata, timpul de viaţă care-i mai rămăsese se scurtase foarte mult. De altfel, a şi murit la câteva luni după aceea şi era evident că nu se putea altfel. Ei nu puteau vieţui unul fără celălalt.
Din păcate, aşa cum se întâmplă deseori, şi în această privinţă se fabulează şi se inventează fel de fel de istorii de-o calitate îndoielnică, născute din dorinţa de senzaţional a autorilor lor şi de a se face interesanţi. De aceea, ar fi de dorit ca, atunci când se vorbeşte despre viaţa sa, să se consulte doar sursele serioase şi bine informate şi nu articolaşe semidocte.
„Niciodată momentele grele n-au schimbat dragostea şi devotamentul dintre noi“
Au existat vreodată momente tensionate între soţii Stăniloae?
Depinde de ceea ce se înţelege prin „momente tensionate“. Dacă vă referiţi la împrejurările foarte dure ale vieţii, la nenumăratele suferinţe pe care le-au avut de suportat, atunci da, viaţa prezintă destul de multe momente tensionate. Când în familie există o boală foarte gravă, fără vindecare, cum a fost cea a surorii mele, când îţi moare un copil, când eşti ameninţat în permanenţă, batjocorit, combătut, supus atâtor adversităţi, atunci da, au existat destule momente tensionate, când fiecare dintre noi încercam să ne facem curaj şi să-i încurajăm pe ceilalţi, să arătăm că nu ne temem şi că suntem siguri că totul se va întoarce spre bine. Dar niciodată asemenea momente grele n-au schimbat dragostea şi devotamentul, încrederea dintre noi, solidaritatea şi convingerea că nimic nu ne poate face să renunţăm la acestea. Nu, asemenea momente nu au existat.
Credinţa adevărată conferă o consecvenţă pe care nici o greutate n-o face să dispară. Sentimentele adevărate şi convingerile profunde nu pot fi anihilate atât de uşor. Ele sunt permanente şi dăinuie atât timp cât dăinuie viaţa fiecăruia dintre noi. Cei care i-au cunoscut pe părinţii mei ştiu asta.
Cum vă aduceţi aminte de părinţii dumneavoastră?
Au fost, şi nu după părerea mea, ci a multor oameni care i-au cunoscut, două cazuri rare de personalităţi de excepţie, care au unit sfinţenia şi bunătatea cu modestia, devotamentul şi dragostea pentru ceilalţi, care au trăit, ceea ce Shakespeare spune atât de frumos, „mai presus de orice să-ţi fii credincios ţie însuţi.“ Şi aş adăuga, „ţie însuţi şi lui Dumnezeu“, pe Care L-au iubit şi Care, sunt convinsă, i-a iubit pentru că i-a înzestrat cu daruri pe care nu le-am întâlnit totdeauna, în orice caz, nu foarte des.
Care erau relaţiile dintre părintele Stăniloae şi soţia sa?
Asemenea relaţii rezultă din însăşi structura lor sufletească, din chiar modul lor de a fi, doi oameni dăruiţi de Dumnezeu cu însuşirile pe care le-au avut, pentru care credinţa şi conştiinţa că suntem fiii Domnului, şi ca atare ne datorăm unul altuia devotament şi dragoste, nu puteau să aibă alt fel de relaţii chiar în familia lor. Ei au alcătuit un singur tot, s-au completat unul pe celălalt, s-au sprijinit cu uitare de sine şi au fost, după cum se spune, un singur trup şi suflet.
Tata a mărturisit în repetate rânduri că fără sprijinul şi încurajările mamei nu ar fi putut realiza opera sa uriaşă. Chiar în momentele foarte grele ale vieţii, pentru că nu au fost scutiţi de aşa ceva, chiar şi atunci când perspectiva ca tata să nu mai poată publica, pentru că se ştie care a fost poziţia autorităţilor faţă de el, mama nu a încetat o clipă să-i spună: „Scrie, Dumitre, scrie, odată şi odată tot o să se publice“. Iar mama a trăit cu modestie, vrând să rămână în umbra unei mari personalităţi, fără ambiţii personale, fără a încerca să se impună, să „se pună în faţă“. Ea a înţeles care este rolul unei soţii de preot, că trebuie să-şi secondeze soţul în activitatea deloc uşoară a acestuia, servind de exemplu, ilustrând prin atitudinea ei ceea ce soţul predică din faţa altarului. Şi trebuie să spun că acest rol nu este uşor şi că, uneori, unele dintre soţiile preoţilor nu înţeleg acest lucru şi-şi alcătuiesc un propriu stil de viaţă care n-are nimic comun cu munca de pastoraţie a soţului lor.
Atunci când tata a fost arestat n-a încetat o clipă să accepte crucea grea a unei proscrise, cu convingerea că Dumnezeu îl va aduce înapoi. De altfel, marea durere a tatei, în timpul detenţiei sale, a fost grija pentru noi şi pentru felul în care am avut noi de suferit. Toate vicisitudinile, maltratările, traiul inuman la care a fost supus în puşcărie i s-ar fi părut uşor de suportat, dacă nu s-ar fi temut pentru noi şi pentru ceea ce noi aveam de suferit. De altfel, eu am relatat destul de amănunţit aceste lucruri în cartea de amintiri „Lumina faptei din lumina cuvântului“.
La moartea mamei, toţi cei apropiaţi am înţeles că şi pentru tata, timpul de viaţă care-i mai rămăsese se scurtase foarte mult. De altfel, a şi murit la câteva luni după aceea şi era evident că nu se putea altfel. Ei nu puteau vieţui unul fără celălalt.
Din păcate, aşa cum se întâmplă deseori, şi în această privinţă se fabulează şi se inventează fel de fel de istorii de-o calitate îndoielnică, născute din dorinţa de senzaţional a autorilor lor şi de a se face interesanţi. De aceea, ar fi de dorit ca, atunci când se vorbeşte despre viaţa sa, să se consulte doar sursele serioase şi bine informate şi nu articolaşe semidocte.
„Niciodată momentele grele n-au schimbat dragostea şi devotamentul dintre noi“
Au existat vreodată momente tensionate între soţii Stăniloae?
Depinde de ceea ce se înţelege prin „momente tensionate“. Dacă vă referiţi la împrejurările foarte dure ale vieţii, la nenumăratele suferinţe pe care le-au avut de suportat, atunci da, viaţa prezintă destul de multe momente tensionate. Când în familie există o boală foarte gravă, fără vindecare, cum a fost cea a surorii mele, când îţi moare un copil, când eşti ameninţat în permanenţă, batjocorit, combătut, supus atâtor adversităţi, atunci da, au existat destule momente tensionate, când fiecare dintre noi încercam să ne facem curaj şi să-i încurajăm pe ceilalţi, să arătăm că nu ne temem şi că suntem siguri că totul se va întoarce spre bine. Dar niciodată asemenea momente grele n-au schimbat dragostea şi devotamentul, încrederea dintre noi, solidaritatea şi convingerea că nimic nu ne poate face să renunţăm la acestea. Nu, asemenea momente nu au existat.
Credinţa adevărată conferă o consecvenţă pe care nici o greutate n-o face să dispară. Sentimentele adevărate şi convingerile profunde nu pot fi anihilate atât de uşor. Ele sunt permanente şi dăinuie atât timp cât dăinuie viaţa fiecăruia dintre noi. Cei care i-au cunoscut pe părinţii mei ştiu asta.
„Copiii văd când între părinţi există un dezacord evident, când sunt animaţi de interese diferite“
Cum se purtau părinţii cu dumneavoastră, în copilărie?
Părinţii mei m-au iubit aşa cum nu cred că mulţi alţi părinţi şi-au iubit copiii. Şi acest lucru, decurge, cum am spus, din însăşi structura lor sufletească şi din darurile cu care Dumnezeu i-a înzestrat. Am fost într-adevăr un copil binecuvantat. Şi au înţeles ceea ce mulţi părinţi uită: nimeni nu are spirit critic mai accentuat în familie decât propriul copil. Zadarnic încerci să-i educi pe copii povestindu-le că trebuie să fie cuminţi sau aplicându-le diferite corecţii, dacă tu însuţi nu eşti un exemplu clar. Copiii văd că, de multe ori, între părinţi există un dezacord evident, că fiecare este animat de interese diferite, că una spun şi alta fac. Văd că părinţii nu se ţin de cuvânt, că mint, că se întristează atunci când altuia îi merge mai bine decât lor şi aşa mai departe. Copilul observă foarte bine modul de comportare al părintelui şi de multe ori începe să nu-l mai ia în serios, să-l privească cu neîncredere, să considere că acesta nu merită nici dragostea, nici respectul lui.
În părinţii mei am avut totdeauna un exemplu de urmat. Nu pentru că se prefăceau, ci pentru că, aşa cum am mai spus, erau astfel. De aceea, era firesc să am încredere în ei, să fiu convinsă că tot ce-mi spun este adevărat şi trebuie urmat. N-a fost nevoie să-mi spună că nu trebuie să mint, pentru că ei nu minţeau. N-a fost nevoie să-mi spună că trebuie să-i ajuţi pe ceilalţi pentru că ei îi ajutau în mod spontan şi firesc pe ceilalţi, că trebuie să-mi respect cuvântul dat, pentru că ei şi-l respectau în mod natural şi fără a face din asta un spectacol. De la ei am învăţat că trebuie să fiu punctuală, pentru că ei erau de o punctualitate exemplară. La zece ani aveam o profesoară de pian care era de o punctualitate de-a dreptul cumplită. Dacă ajungeam la trei fără cinci se uita urât la mine: „De ce-ai venit atât de devreme?“ Dacă ajungeam la trei şi cinci mă certa: „De ce-ai venit atât de târziu?“ Şi atunci stăteam în faţa uşii ei şi când la turnul de la biserica saşilor bătea ceasul cel mare de trei ori, apăsam degetul pe sonerie. M-am plâns tatii. Şi el mi-a răspuns: „Foarte bine, lasă că te învaţă să fii punctuală!“. Şi când văd astăzi cât de aproximativ sunt respectate orele fixate, mă gândesc că n-ar fi stricat să fie şi alţii crescuţi de tata.
Cum se purtau părinţii cu dumneavoastră, în copilărie?
Părinţii mei m-au iubit aşa cum nu cred că mulţi alţi părinţi şi-au iubit copiii. Şi acest lucru, decurge, cum am spus, din însăşi structura lor sufletească şi din darurile cu care Dumnezeu i-a înzestrat. Am fost într-adevăr un copil binecuvantat. Şi au înţeles ceea ce mulţi părinţi uită: nimeni nu are spirit critic mai accentuat în familie decât propriul copil. Zadarnic încerci să-i educi pe copii povestindu-le că trebuie să fie cuminţi sau aplicându-le diferite corecţii, dacă tu însuţi nu eşti un exemplu clar. Copiii văd că, de multe ori, între părinţi există un dezacord evident, că fiecare este animat de interese diferite, că una spun şi alta fac. Văd că părinţii nu se ţin de cuvânt, că mint, că se întristează atunci când altuia îi merge mai bine decât lor şi aşa mai departe. Copilul observă foarte bine modul de comportare al părintelui şi de multe ori începe să nu-l mai ia în serios, să-l privească cu neîncredere, să considere că acesta nu merită nici dragostea, nici respectul lui.
În părinţii mei am avut totdeauna un exemplu de urmat. Nu pentru că se prefăceau, ci pentru că, aşa cum am mai spus, erau astfel. De aceea, era firesc să am încredere în ei, să fiu convinsă că tot ce-mi spun este adevărat şi trebuie urmat. N-a fost nevoie să-mi spună că nu trebuie să mint, pentru că ei nu minţeau. N-a fost nevoie să-mi spună că trebuie să-i ajuţi pe ceilalţi pentru că ei îi ajutau în mod spontan şi firesc pe ceilalţi, că trebuie să-mi respect cuvântul dat, pentru că ei şi-l respectau în mod natural şi fără a face din asta un spectacol. De la ei am învăţat că trebuie să fiu punctuală, pentru că ei erau de o punctualitate exemplară. La zece ani aveam o profesoară de pian care era de o punctualitate de-a dreptul cumplită. Dacă ajungeam la trei fără cinci se uita urât la mine: „De ce-ai venit atât de devreme?“ Dacă ajungeam la trei şi cinci mă certa: „De ce-ai venit atât de târziu?“ Şi atunci stăteam în faţa uşii ei şi când la turnul de la biserica saşilor bătea ceasul cel mare de trei ori, apăsam degetul pe sonerie. M-am plâns tatii. Şi el mi-a răspuns: „Foarte bine, lasă că te învaţă să fii punctuală!“. Şi când văd astăzi cât de aproximativ sunt respectate orele fixate, mă gândesc că n-ar fi stricat să fie şi alţii crescuţi de tata.
„Tata m-a pedepsit o singură dată“
Am să relatez o mică întâmplare cu mama. Eram în primele clase şi locuiam la Academia Teologică din Sibiu, unde tata era rector. Într-o zi am văzut în curte o mulţime de mari baloturi cu hârtie albastră, din cea în care, pe vremuri se înveleau caietele şi cărţile şcolarilor. Una dintre colile de hârtie se smulsese din balot şi stătea deasupra. Am luat-o, zicându-mi că e numai bună să-mi învelesc caietele. Acasă, mama m-a întrebat de unde o am. I-am spus. Şi atunci mama mi-a răspuns: „Asta-i hârtie care nu-i a ta. Să ştii că la materiile la care ai să-ţi înveleşti caietele cu ea, ai să rămâi corigentă!“. Am fugit şi am pus-o la loc, unde o găsisem. Şi am învăţat că, pentru nimic în lume, nu iei ceea ce nu-i al tău.
„Te vede Dumnezeu“, îmi spunea mama atunci când făceam vreo boroboaţă. Mă uitam la icoana pe sticlă de pe peretele dormitorului părinţilor şi mi se părea că Sfântul Haralambie se uită urât la mine.
Părinţii mei au fost cei mai buni prieteni ai mei. Tata ne citea seara din Iliada şi Odiseea. Nimeni nu citea atât de frumos ca el. Îmi aducea cărţi pentru că aveam o pasiune neostoită de a citi. Avea grijă de lectura mea. Venea de la librărie cu geanta burduşită de cărţi şi scotea din ea tot ce găsea mai bun de citit pentru copii. Mai târziu, mergeam împreună la biblioteca Astra, al cărui vicepreşedinte era, şi-mi spunea: „Uite asta şi asta şi asta ar trebui să citeşti“ sau: „Ţi-am găsit sonatele lui Mozart sau Imprompturile lui Schubert sau Sonatele de Beethoven“. Era război, notele muzicale se găseau greu şi răscolea anticariatele ca să le descopere. La şase ani m-a dus, pentru prima dată, să ascultăm împreună Oratoriul de Crăciun al lui Bach, în biserica evanghelică a oraşului. Seara, când avea timp, îmi cerea să-i cânt la pian Mozart sau Debussy sau alte bucăţi care îi plăceau. Îmi cerea să-i citesc ce am mai scris. Ascultau amândoi şi se bucurau când le plăcea ceea ce scrisesem.
Tata m-a pedepsit o singură dată. Eram de vreo şase ani şi citeam cu frenezie. Nu mă lăsau să citesc tot timpul ca să nu-mi stric ochii şi mă ascundeam sub masă. Odată, tata m-a descoperit sub masă şi mi-a cerut să ies cu cartea de acolo. Am răspuns: „imediat“. „Nu imediat, acum“, a spus tata. Am ieşit furioasă şi am aruncat cartea cât acolo. A fost singura dată când tata mi-a tras o palmă. „Cărţile nu se aruncă“, mi-a spus. „Cărţile se păstrează. Cu grijă.“
Am ştiut totdeauna că ei mă iubesc enorm, că-mi doresc binele, că ceea ce mă învaţă este bine şi de folos, că în ei pot să am încredere absolută. Nu era nevoie nici de vorbe mari, nici de manifestări bătătoare la ochi, nici de vorbe lacrimogene. O dragoste adevărată, profundă şi sinceră nu are nevoie de vorbe. Ea este discretă, reţinută, dar reală, definitivă. Şi nu pot decât să doresc tuturor copiilor din lumea aceasta să fie iubiţi de părinţii lor aşa cum am fost iubită eu, aşa cum am fost susţinută şi încurajată eu şi să simtă şi ei pentru părinţii lor aceeaşi încredere absolută, aceeaşi certitudine totală că ei reprezintă pentru aceştia obiectul definitiv şi absolut al unei dragoste sincere, profunde şi al unui devotament fără margini.
„Mama era duhul cel bun al casei“
Care era programul unei zile obişnuite din viaţa părintelui? Dar a mamei dumneavoastră?
Tata se trezea foarte de dimineaţă. La ora cinci era deja la masa de lucru. Mai târziu pleca fie la facultate, fie la Biblioteca Academiei sau citea. Era însă disponibil pentru toată lumea. Fie că voiam eu să-i spun ceva şi atunci punea condeiul jos, mă asculta şi discutam îndelung, fie că primea pe cei care veneau la el. Primea absolut pe toată lumea. Veneau studenţi, veneau cunoscuţi, veneau oameni pe care nu-i cunoştea, dar care aveau nevoie de ajutor. Unii îi cereau să vorbească pentru ei cu un doctor cunoscut sau să-i ajute să-şi aducă copilul la o şcoală, ori aveau nevoie de ajutor bănesc, sau câte altele… Nimeni nu pleca fără a primi ajutorul cerut.
După masa de prânz, pe care o luam totdeauna toţi împreună, se odihnea puţin, uneori, cât a fost în putere, se plimba, şi când eram liberă mă lua cu el sau îl lua pe fiul meu la plimbare. În fiecare zi veneau prieteni, cunoştinţe, care treceau să îi vadă. Veneau mulţi oameni de cultură, scriitori, pictori. Pictorul Horia Paştina, care avea atelierul prin apropiere, trecea zilnic şi, când se întâmpla să întârzie, părinţii mei se întrebau: „Ce-i cu Horia de întârzie?“
Iar mama era totdeauna alături de părintele, de noi, se ocupa de gospodărie, era duhul cel bun al casei, prezentă, bucurându-se împreună cu noi, încurajându-ne, discretă şi modestă. Nu ştiu cum aş putea vorbi despre un „program“. Ei trăiau în mod normal, în mijlocul şi pentru ceilalţi, astfel că locuinţa lor era un locaş unde fiecare găsea o vorbă bună, un sfat, un ajutor de care avea nevoie.
„Părinţii mei se rugau foarte mult“
L-aţi surprins vreodată pe tatăl dumneavoastră acasă în rugăciune? Cum se ruga?
Părinţii mei au fost doi oameni de o discreţie absolută. Citeau zilnic din Psaltire. Da, se rugau foarte mult, dar aşa fel încât rugăciunea lor să fie relaţia între ei şi Dumnezeu, nu o modalitate de a da altora prilejul să spună „ia te uită cât e de credincios, cum se mai roagă“, aşa cum din păcate se pun în scenă, cu mult succes, unii şi alţii. Rugăciunea era pentru ei, şi cred că aşa ar trebui să fie pentru fiecare dintre noi, o legătură biunivocă între Dumnezeu şi noi, care ne numim fiii Săi şi nu prilej de spectacol, un prilej de a-L simţi aproape, de a-I încredinţa gândurile, aspiraţiile, temerile noastre, de a încerca să ne apropiem cât mai mult de El. Şi aceasta se face în linişte, în tăcere şi în reculegere. Fiecare dintre noi respecta aceste momente de apropiere cu transcendentul şi consider că a încerca a surprinde pe cineva în rugăciune sau a încerca să afli „cum se roagă“ este o impietate. În faţa lui Dumnezeu fiecare dintre noi este el însuşi şi aşa şi trebuie să rămână.
„Te vede Dumnezeu“, îmi spunea mama atunci când făceam vreo boroboaţă. Mă uitam la icoana pe sticlă de pe peretele dormitorului părinţilor şi mi se părea că Sfântul Haralambie se uită urât la mine.
Părinţii mei au fost cei mai buni prieteni ai mei. Tata ne citea seara din Iliada şi Odiseea. Nimeni nu citea atât de frumos ca el. Îmi aducea cărţi pentru că aveam o pasiune neostoită de a citi. Avea grijă de lectura mea. Venea de la librărie cu geanta burduşită de cărţi şi scotea din ea tot ce găsea mai bun de citit pentru copii. Mai târziu, mergeam împreună la biblioteca Astra, al cărui vicepreşedinte era, şi-mi spunea: „Uite asta şi asta şi asta ar trebui să citeşti“ sau: „Ţi-am găsit sonatele lui Mozart sau Imprompturile lui Schubert sau Sonatele de Beethoven“. Era război, notele muzicale se găseau greu şi răscolea anticariatele ca să le descopere. La şase ani m-a dus, pentru prima dată, să ascultăm împreună Oratoriul de Crăciun al lui Bach, în biserica evanghelică a oraşului. Seara, când avea timp, îmi cerea să-i cânt la pian Mozart sau Debussy sau alte bucăţi care îi plăceau. Îmi cerea să-i citesc ce am mai scris. Ascultau amândoi şi se bucurau când le plăcea ceea ce scrisesem.
Tata m-a pedepsit o singură dată. Eram de vreo şase ani şi citeam cu frenezie. Nu mă lăsau să citesc tot timpul ca să nu-mi stric ochii şi mă ascundeam sub masă. Odată, tata m-a descoperit sub masă şi mi-a cerut să ies cu cartea de acolo. Am răspuns: „imediat“. „Nu imediat, acum“, a spus tata. Am ieşit furioasă şi am aruncat cartea cât acolo. A fost singura dată când tata mi-a tras o palmă. „Cărţile nu se aruncă“, mi-a spus. „Cărţile se păstrează. Cu grijă.“
Am ştiut totdeauna că ei mă iubesc enorm, că-mi doresc binele, că ceea ce mă învaţă este bine şi de folos, că în ei pot să am încredere absolută. Nu era nevoie nici de vorbe mari, nici de manifestări bătătoare la ochi, nici de vorbe lacrimogene. O dragoste adevărată, profundă şi sinceră nu are nevoie de vorbe. Ea este discretă, reţinută, dar reală, definitivă. Şi nu pot decât să doresc tuturor copiilor din lumea aceasta să fie iubiţi de părinţii lor aşa cum am fost iubită eu, aşa cum am fost susţinută şi încurajată eu şi să simtă şi ei pentru părinţii lor aceeaşi încredere absolută, aceeaşi certitudine totală că ei reprezintă pentru aceştia obiectul definitiv şi absolut al unei dragoste sincere, profunde şi al unui devotament fără margini.
„Mama era duhul cel bun al casei“
Care era programul unei zile obişnuite din viaţa părintelui? Dar a mamei dumneavoastră?
Tata se trezea foarte de dimineaţă. La ora cinci era deja la masa de lucru. Mai târziu pleca fie la facultate, fie la Biblioteca Academiei sau citea. Era însă disponibil pentru toată lumea. Fie că voiam eu să-i spun ceva şi atunci punea condeiul jos, mă asculta şi discutam îndelung, fie că primea pe cei care veneau la el. Primea absolut pe toată lumea. Veneau studenţi, veneau cunoscuţi, veneau oameni pe care nu-i cunoştea, dar care aveau nevoie de ajutor. Unii îi cereau să vorbească pentru ei cu un doctor cunoscut sau să-i ajute să-şi aducă copilul la o şcoală, ori aveau nevoie de ajutor bănesc, sau câte altele… Nimeni nu pleca fără a primi ajutorul cerut.
După masa de prânz, pe care o luam totdeauna toţi împreună, se odihnea puţin, uneori, cât a fost în putere, se plimba, şi când eram liberă mă lua cu el sau îl lua pe fiul meu la plimbare. În fiecare zi veneau prieteni, cunoştinţe, care treceau să îi vadă. Veneau mulţi oameni de cultură, scriitori, pictori. Pictorul Horia Paştina, care avea atelierul prin apropiere, trecea zilnic şi, când se întâmpla să întârzie, părinţii mei se întrebau: „Ce-i cu Horia de întârzie?“
Iar mama era totdeauna alături de părintele, de noi, se ocupa de gospodărie, era duhul cel bun al casei, prezentă, bucurându-se împreună cu noi, încurajându-ne, discretă şi modestă. Nu ştiu cum aş putea vorbi despre un „program“. Ei trăiau în mod normal, în mijlocul şi pentru ceilalţi, astfel că locuinţa lor era un locaş unde fiecare găsea o vorbă bună, un sfat, un ajutor de care avea nevoie.
„Părinţii mei se rugau foarte mult“
L-aţi surprins vreodată pe tatăl dumneavoastră acasă în rugăciune? Cum se ruga?
Părinţii mei au fost doi oameni de o discreţie absolută. Citeau zilnic din Psaltire. Da, se rugau foarte mult, dar aşa fel încât rugăciunea lor să fie relaţia între ei şi Dumnezeu, nu o modalitate de a da altora prilejul să spună „ia te uită cât e de credincios, cum se mai roagă“, aşa cum din păcate se pun în scenă, cu mult succes, unii şi alţii. Rugăciunea era pentru ei, şi cred că aşa ar trebui să fie pentru fiecare dintre noi, o legătură biunivocă între Dumnezeu şi noi, care ne numim fiii Săi şi nu prilej de spectacol, un prilej de a-L simţi aproape, de a-I încredinţa gândurile, aspiraţiile, temerile noastre, de a încerca să ne apropiem cât mai mult de El. Şi aceasta se face în linişte, în tăcere şi în reculegere. Fiecare dintre noi respecta aceste momente de apropiere cu transcendentul şi consider că a încerca a surprinde pe cineva în rugăciune sau a încerca să afli „cum se roagă“ este o impietate. În faţa lui Dumnezeu fiecare dintre noi este el însuşi şi aşa şi trebuie să rămână.
Maria Staniloae, model de sotie si preoteasa
 |
| Sursa |
Preoteasa Maria Staniloae, sotia
parintelui teolog Dumitru Staniloae, este una dintre preotesele-model pe
care ni le pune inainte istoria recenta a neamului romanesc. Traind in
umbra parintelui, prea putin vorbindu-se despre ea, doamna Maria a fost
insa neincetat pusa in lumina, atat de vietuirea ei smerita, cat si de
marturia parintelui.
Parintele Dumitru Staniloae, fiind intrebat de Costion Nicolescu care a fost cea mai mare bucurie traita in aceasta viata, a raspuns: "Nu stiu care a fost cea mai mare bucurie. Am avut mai multe bucurii, pe rand. O mare bucurie a fost casatoria cu sotia mea." Iar, mai tarziu, cand parintele a fost intrebat daca a cunoscut vreun sfant in viata, el a raspuns: "Da, pe sotia mea."
Maria Staniloae, model de sotie si preoteasa
O viata de familie sanatoasa sta intotdeauna la baza unei inalte vietuiri crestinesti si a unei munci roditoare, precum a fost cea a parintelui Staniloae. Aceasta este insa lucrarea ambilor soti, iar nu numai a unuia dintre ei, fie el si preot.
Familia Staniloae, zidita in egala masura de parintele Dumitru si de preoteasa Maria, era caracterizata de o atmosfera pasnica, de un respect reciproc sincer si de o totala lipsa de egoism. Modul lor firesc de viata era unul filocalic, pe care amandoi il traiau cu sinceritate, un mod de viata in care smerenia, iubirea dezinteresata si jertfa erau coordonatele fundamentale.
Potrivit parintelui, viata lui de familie a fost una mult binecuvantata de Dumnezeu: "Familia e sfanta. Sfintii Parinti au laudat la fel de mult casatoria ca si monahismul. In casatorie se depaseste placerea trupeasca; vin atatea griji, o mana de copii, ceea ce e trupesc este depasit, dar totusi este si pretuirea asta; legatura completa. Eu cel putin asa am trait-o."
Tanarul teolog Dumitru Staniloae se va
casatori cu tanara Maria Mihu, in ziua de 4 octombrie 1930. In anul
urmator, tinerei familii i se vor naste doi copii (gemeni), anume
Dumitru si Maria Mioara, amandoi trecand insa la Domnul inca din frageda
varsta: baiatul va muri la scurt timp dupa nastere, in septembrie 1931,
iar fata va muri mai tarziu, in luna aprilie 1946. In ziua de 8
octombrie 1933 se va naste Lidia, singura fata a familiei Staniloae
ramasa in viata.
Preoteasa Maria, ale carei rugaciuni
l-au sprijinit pe parintele Dumitru de-a lungul intregii lui vieti, era o
postitoare si o femeie de o evlavie profunda. Maria era o femeie care
se ruga foarte mult, insa care se ocupa si de toate problemele
administrative ale casei, astfel incat parintele sa poata indeplini
toate sarcinile preotiei si ale studiului, pentru care se trezea inca de
la ora 05.00.
Parintele Dumitru a marturisit adesea
ca, fara sprijinul si incurajarile preotesei Maria, nu ar fi putut
realiza uriasa opera teologica, la care a muncit toata viata. Cand
autoritatile i-au interzis parintelui Staniloae sa mai publice,
preoteasa Maria nu a incetat sa il indemne sa scrie, zicandu-i: "Scrie,
parinte Dumitru, scrie, ca odata si odata tot o sa se publice."
Dragostea reciproca si smerenia
caracterizeaza cel mai bine unitatea profunda dintre cei doi teologi.
Parintele Dumitru spunea adesea: "Sotia mea se roaga mai mult decat
mine." La randul ei, preoteasa Maria spunea: "Zice Dumitru asa, dar
dansul si cand scrie, se roaga." Amandoi se rugau insa foarte mult,
citind zilnic din Psaltire.
Atat parintele Dumitru, cat si preoteasa
Maria, au fost adevarate modele de parinti, drepti si iubitori.
Potrivit marturiei fiicei sale, Lidia, preoteasa Maria era "duhul cel
bun al casei".
In luna martie 1993, doamna Maria
Staniloae va trece la cele vesnice, trupul acesteia fiind inmormantat in
cimitirul de la Manastirea Cernica, pe partea stanga a aleii centrale,
ce merge inspre Biserica Invierea Sfantului Lazar.
Dupa moartea preotesei Maria, parintele
Dumitru, marturisea: "Nu mai e viata mea intreaga, nu mai e sotia mea;
cata sensibilitate, cata iubire a unuia pentru altul." Astfel, la numai
sapte luni dupa trecerea la cele vesnice a sotiei sale, in ziua de 5
octombrie 1993, va adormi in Domnul si parintele Dumitru, care va fi
inmormantat alaturi de aceasta, in cimitirul de la Cernica.
Se cade deci ca, oridecate ori este
amintit parintele Dumitru Staniloae, sa fie amintita si preoteasa Maria,
ca una fara de care parintele nu ar fi reusit sa implineasca atat de
bine misiunea lui preoteasca si carturareasca, pentru care a si fost
numit "cel mai mare teolog crestin al secolului XX". Pentru rugaciunea
ei de toata vremea si pentru sprijinul neincetat acordat parintelui
Staniloae, in lucrarea lui teologica, putem spune ca preoteasa Maria
este si ea model de teolog.
Daruri de la Dumnezeu
Duminica, 6 octombrie 2013, participam la doua cununii, in calitate de nasi.
Am folosit cuvantul cununii pentru ca mirii, adica sotii mireselor, sunt doi frati si cum am ajuns sa fim nasii lor, puteti citi in cele ce urmeaza:
Lunea trecuta, am primit in dar o pereche de fini: doi
parinti, care cu doar doua zile in urma si-au increstinat copilul. Nasul
copilului ii este si unchi, fiind frate
cu tatal bebelusului. La randul lui, nasul copilului are copii si sotie cu care
nu este inca cununat.
Pentru noua familie, nasii sunt precum parintii.
Asadar, in loc de o pereche de fini, am primit, gandind ca este trimisa in
viata noastra chiar de catre Dumnezeu, si pe cea de a doua pereche.
Am zis DA fara sa stau prea mult pe ganduri. Si pe
urma, m-am cam speriat, mai ales cand am aflat ca finii au mare nevoie de
ajutor in a-si organiza nunta.
Sperietura m-a dus cu gandul la furtuna de pe
mare si m-am linistit, mai ales ca mi-am amintit ca daca omul cauta mai intai Imparatia
Lui Dumnezeu, toate se rezolva usor.
Mi-am amintit ca si noi, cu toate ca
niciodata nu am avut resurse suficiente pentru o nunta, cand am hotarat sa o
facem, Dumnezeu ne-a daruit tot ce aveam nevoie.
A fost cea mai frumoasa nunta la care ma participat,
pentru ca impreuna cu sotul meu si cu nasii am stabilit cum sa folosim darul pe
care un membru al familiei ni l-a daruit in avans.
Rezultatul: parinti, frati, nasi, prieteni, rude,
ne-am simtit bine cateva ore dintr-o zi, impreuna, cand dupa cununia religioasa am
petrecut cu voie buna, mancare si bautura, cat sa nu avem burtile pline si
pasii sa nu ii avem impletiti cand ne ridicam sa dansam.
Nu la fel de binecuvantati sunt finii mei in ceea ce
priveste darul in avans. In schimb, finii mei vorbesc atat de frumos, incat pe
langa frumusetea fizica ce se observa cu ochiul liber, sunt convinsa ca au si
sufletele frumoase, pentru ca sunt inconjurati de copii: doi, respective patru
copilasi traiesc si cresc in ambele familii ale finilor mei.
Am vazut prin filme, ca se deschid liste de daruri
pentru proaspetii insuratei. In filme, ca in filme, pretentiile sunt mari si
luxoase de multe ori.
Lista noastra, este o lista de bun simt, prin care
incercam sa strangem cele necesare pentru organizarea cununiei si am
intitulat-o Darul in avans de cununie.
Pentru ca nu vreau sa semene cu cersetoria, dar din
dar, va daruiiesc eu inainte ceva, sperand ca daruind voi dobandi.
Va daruiesc acest blog, la care am lucrat exact 8 ore,
cu constiinciozitate, cu credinta, cu nadejde si cu dragoste.
Sa va rugati sa avem vreme frumoasa duminica, pentru
ca biserica va avea curtea plina de copii.
Dumnezeu sa va binecuvanteze si sa inmulteasca in casele voastre insutit darul de rugaciune si ajutor material.
Cu drag, va multumesc in numele finilor!
Darul in avans de cununie
Cununiile au loc duminica, 6 octombrie 2013. Cununam doua perechi de fini.
Pentru cei care nu doresc sa le fie facut public ajutorul, am introdus moderarea comentariilor, asadar imi puteti scrie numerele de telefon si adrese de mail la care sa va contactez.
Avem nevoie de:
Rugaciune, ca sa ducem la bun sfarsit aceste cununii.
Ajutor financiar pentru a organiza o mica agapa crestineasca dupa cununie.
Pe masura ce imi reamintesc cate ceva, va dau de stire.
Doamne, ajuta!
Sfaturi si recomandari pentru finii nostri
Un
sfat bun este de multe ori un dar pretios.
Singurul
sfat bun pe care nasii il pot da finilor, este sa se iubeasca foarte mult unul
pe altul, sa asculte de duhovnicul lor ca si cum le-ar fi nas, sa isi cerceteze
foarte des constiinta, sa se spovedeasca si sa se pregateasca pentru a primi Sfanta
Impartasanie cat mai des, nu doar de Paste si de Craciun.
Daca
finii vor tine cont si de urmatoarele recomandari, bucuria nasilor va fi mare si daca nasii sunt fericiti sunt si finii fericiti.
- Daca finul o va supara pe fina, fina sa fuga repede la Icoana Mantuitorului si sa se mai gandeasca daca sa il certe pe finul.
- Daca fina il va supara pe finul, acesta sa fuga repede la Icoana Maicutei Domnului si sa se mai gandeasca daca sa o certe sau mai bine sa o ierte pe fina.
- Daca nasa face altfel decat ii sfatuieste pe fini, finii au dreptul sa o dea cu capul de icoane pe nasa si chiar sunt incurajati sa o faca.
- Nasul, fiind nas, nu greseste niciodata, asadar finii se pot lua dupa faptele sale.
- Daca vor sa asculte muzica buna, nasa le recomanda finilor sa nu ezite sa il intrebe pe nasul ce preferinte are. Garanteaza nasa ca sunt de top.
- Daca fina vrea sa invete sa isi tina casa ca o floare, sa gateasca ardeleneste si sa faca un cozonac bun, mama nasului este experta si chiar vrea sa transmita reteta mai departe.
- Daca fina vrea sa invete sa gateasca mancaruri rafinate, prietenele nasei sunt cele mai potrivite persoane de la care pot dobandi retete fine si gustoase.
- Daca finul vrea sa o surprinda pe fina cu o cina romantica, prietenii nasului au tolba plina de retete.
- Daca finii vor sa faca sport, nasul nasilor este bun jucator de tennis si prietenul nasului mare amator de drumetii.
- Daca vor sa citeasca, nasa le recomanda finilor sa citeasca aceleasi carti pe care le citeste si ea.
Pregatiri de Cununie
Cand fata si baiatul cresc, devin prieteni si uneori,
inainte de a deveni soti, devin nasi, unchi sau matusi si pe urma, dupa o
vreme, se casatoresc, uneori chiar si dupa ce au trecut 21 de ani de la prima intalnire.
Cand sotul si sotia au crescut suficient, ei pot devein
nasi, pentru ca si finul si nepoata au crescut si sunt aproape de timpul cand
vor spune din toata inima DA!
Toti nasii isi doresc pentru finii lor o nunta ca in
poveste, la fel cum isi doresc si mirii. Cei mai buni nasi din lume sunt nasii nostrii.
Noi suntem o pereche dintre multele lor perechi
de fini. Cununia noastra a fost cea mai frumoasa cununie, pentru ca nasii nostril
s-au antrenat la nasit si parintele care ne-a cununat este expert in cununii.
Este toamna, trecand cei sapte ani de casnicie, sotii
s-au copt suficient in fierbinteala timpului, legumele si fructele s-au copt si ele in
arsita verii si acum sunt tocmai buni, unii de nasi, altele de salata.
Pentru ca nasii nostril au o casnicie fericita, inceputa in octombrie, cu multi ani
in urma, sotii se pot antrena pentru
nuntile de povesti ale finului si nepoatei, cum alfel, decat fiind si ei nasi,
inca din aceasta luna.
Sotia, adica nasa de acum, e foarte ocupata. Pentru ca
are emotii foarte mari si pentru ca timpul este foarte scurt, doar o saptamana
mai avem pana la cununie, dar mai ales pentru ca nunta este inedita, mirii,
sotul si sotia, sotul si sotia, fiind
doua familii care au déjà copii, tatii celor doua familii fiind frati.
Pe scurt, duminica, doua familii infratite trupeste se
inrudesc cu noi duhovniceste. , asadar suntem in pregatiri.
Nuntasii si salata
Soti si sotii. Nasul si Nasa, Sotul si Sotia, Prietenul si Prietena,
maini in jurul unei salate.
Soti si sotii. S-o tii mereu de mana, sotule, pe sotia ta, chiar si
atunci cand sunteti la distanta unul de celalat, la fel cum ea te poarta mereu
cu dragoste in inima ei. Sa-l consideri pe sotul tau, sotie, cel mai de pret dar
pe care l-ai primit de la Dumnezeu.
Soti si sotii. S-o iubesti mereu
pe mama sotului tau, sotie, la fel cum o iubeste ea pe Maicuta Domnului.
Soti si sotii. Sa-l asculti mereu pe parintele sotiei tale, sotule,
la fel cum il asculta el mereu pe Hristos.
Soti si sotii, sa-i iubiti si sa- i ascutati mereu pe
nasii vostri, soti si sotii si ei, la fel cum asculta si ei de nasii lor.
Soti si sotii, nasi si nase, socrii si soacre, cumnati
si cumnate, prieteni si prietene, sa ascultati cu totii sfaturile pe care mirii
le primesc la Cununie de la parintii duhovnici.
vineri, 27 septembrie 2013
Inima Soției
Te rog, fă Iisuse din inima mea,
O vastă grădină
cu floare în ea.
Cu roadă bogată
și iarbă din plin,
Odihnă să-Ți
fie și Vesel Potir.
Și Domnul să
vie să șadă în ea,
Măicuța Cea
Bună, mereu sfat să-mi dea.
Și Sfinții să vina, pe rând, zi de zi,
Să-ncarce
hambarul cu mii bucurii.
Familie, prieteni, bătrâni și copii,
Cu Maica și
Domnul mereu noi vom fi.
Și-n ziua când
Domnul să plece Acasă va vrea,
Să nu stea pe
gânduri, cu El să ne ia.
Te rog, fă Iisuse din inima mea,
Un loc cu Iubire, să stăm Toți în Ea.
Soția, 26 Septembrie, 2013
joi, 26 septembrie 2013
joi, 19 septembrie 2013
Reteta salata prieteniei si prima salata pe blog
 |
| Gazda: dardindar, duminica 19 februarie 2012 http://adriana-dardindar.blogspot.com/2012/02/sarea-si-piperul-din-salata.html |
Uitati-va
la ea cat este de frumoasa! Pe urma uitati-va repede prin frigider; sigur
gasiti tot ce aveti nevoie. Si daca nu gasiti, nu va speriati: se poate si
improviza!
Pe
un platou care trebuie sa aiba si o margine inalta, se aseaza gramajoare de: morcov crud ras, telina cruda rasa, sfecla rosie cruda rasa, ardei
gras culori diverse si taiate fisii 2*4 cm, rosii cubuelte sau fasii, cartofi
pai prajiti, oua fierte taiate, muschi file,
piept de pui (tot fasii subtiri).
In mijlocul platoului se aseaza maioneza; in jurul ei o coronita de verdeata (salata verde si optional marar, patrunjel); in jurul coronitei se grupeza gramajoarele, astfel incat paleta de culori sa fie frumos combinata (mai sus nu am gasit o culoare potriviat pentru telina; sa nu credeti ca nu se pune in salata; trebuie sa fie si ea prezenta si pentru a nu se oxida, e bine sa o stropim cu zeama de lamaie).
In mijlocul platoului se aseaza maioneza; in jurul ei o coronita de verdeata (salata verde si optional marar, patrunjel); in jurul coronitei se grupeza gramajoarele, astfel incat paleta de culori sa fie frumos combinata (mai sus nu am gasit o culoare potriviat pentru telina; sa nu credeti ca nu se pune in salata; trebuie sa fie si ea prezenta si pentru a nu se oxida, e bine sa o stropim cu zeama de lamaie).
Cand
o asezati la masa, aveti grija ca toti cei din jurul mesei sa aiba tacamurile
pregatite pentru a trece la etapa cea mai haiosa: amestecarea ingredientelor.
Sper ca imaginile de mai jos sa va deschida pofta de a va aduna prietenii la o salata.
Fotografiile sunt de la o salata pregatita de fina pentru nasul si amestecata cu mult entuziasm de alti fini si prieteni ai nasilor.
P.S..O petrecere virtuala in jurul salatei, puteti urmari aici
dardindar, duminica 19 februarie 2012
http://adriana-dardindar.blogspot.com/2012/02/sarea-si-piperul-din-salata.html
Arhiva blog
Octombrie 2013
- Viata e frumoasa!
- Jurnal de dubla cununie
- Ziua cu multe binecuvantari
- Primele pregatiri spre bucuria mirilor
- Versuri in asteptarea notelor muzicale sau altfel spus, dedicatie de la nasa pentru fini
- Mi-e tare dor de mine!
- Jurnal de cununie
- Cuvinte inainte de Jurnal
- Vorbaretele din jurul salatei
- Slava Domnului pentru toate!
- Ce spun prietenii nasilor
- Cu dragoste, sotilor Dumitru si Maria Staniloae
- Cuvant de inceput
- Ce rost au inelele de la logodna?
- Ce e logodna si care e randuiala ei?
- Cand nu se pot face nunti?
- Cand se savarseste Cununia?
- Unde se cuvine sa se faca slujba Cununiei?
- Apostolul si Evanghelia de la Sfanata Slujba a Cununiei
- O familie memorabila:Familia Staniloae
- Parintele Dumitru Staniloae, sotul preotesei Maria
- Ravasul de la cununie
- Preoteasa Maria Stăniloae “era duhul cel bun al casei
- Maria Staniloae, model de sotie si preoteasa
- Daruri de la Dumnezeu
- Darul in avans de cununie
- Sfaturi si recomandari pentru finii nostri
- Pregatiri de Cununie
- Nuntasii si salata
- Inima Soției
- Fotografii care vorbesc mai mult decat 1000 de cuvinte
- Reteta salata prieteniei si prima salata pe blog
Abonați-vă la:
Postări (Atom)